Criză la uzina de vise

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 21 Mai 2008
 

Francezii au o expresie: “Banal à pleurer”... Adică atît de banal, încît îţi vine să plîngi! Expresia s-ar potrivi multor filme din competiţia de pînă acum.

•Corespondenţă de la Cannes

Francezii au o expresie: “Banal à pleurer”... Adică atît de banal, încît îţi vine să plîngi! Expresia s-ar potrivi multor filme din competiţia de pînă acum. Văzîndu-le, pare incredibil că selecţionerii au avut de ales din peste 1.700 de titluri din lumea largă, ca să se oprească la 22. Dacă aşa arată cele mai interesante producţii ale momentului, atunci “uzina de vise” ar trebui să se pregătească să intre în reparaţii capitale. E adevărat că, spre deosebire de alţi ani, nu s-a prea auzit, la proiecţii, zgomot de scaune trîntite şi nu s-au prea văzut oameni părăsind sala, deci selecţia n-a avut parte de catastrofe. E adevărat că, în fiecare film, ai putut descoperi ceva interesant (doar sîntem la Cannes!). Dar, dincolo de toate, e dezolantă lipsa de anvergură şi de noutate a filmelor din competiţie. Unde e marele cinema şi unde sînt marii autori? Deocamdată nu s-au văzut. Senzaţia, la Cannes, e aceea că marile descoperiri vor veni, neapărat, “mîine”. Întotdeauna “mîine” e ziua cea mare, ziua capodoperei...

 

Pînă azi, însă, nici un film nu s-a impus cu forţă, nu s-a detaşat de pluton, deci orice palmares pare, în principiu, posibil, ca o chestiune de gust sau de “politică culturală” a juriului. Mult-aşteptatul film al americanului James Gray, “Two Lovers”, e şi el cît se poate de banal. Deşi are actori buni (Isabella Rossellini, în rolul unei mame îngrijorate de instabilitatea psihică a unui fiu, maestru al iubirilor şi al sinuciderilor ratate; sau Gwyneth Paltrow, în rolul ofertant al unei blonde inteligente, care suferă din amor), toată povestea are un aer de “deja văzut”, de originalitate expirată... şi la sfîrşit eşti de acord cu Gwyneth Paltrow, care declară, la Cannes, că nu merită să pleci de acasă, de la copilaşi, pentru filmări: “Nu am nici o ambiţie nebună în materie de carieră cinematografică. Frumuseţea vieţii e să-mi cresc eu copiii, cît sunt mici! Iar Hollywoodul, cu a lui uzină de vise, n-o să-mi strice aceste momente. Succesul, banii, gloria? Nu sunt decît nişte iluzii!”... Cinema-ul, la fel.

 

Înainte de orice, marele cinema înseamnă privire. Privirea unui cineast. Un mod de a vedea lumea aşa cum n-a mai văzut-o nimeni pînă la el. Capacitatea de a crea un univers al lui, şi numai al lui. În lipsa forţei de a crea un univers propriu, mai adevărat decît realitatea însăşi, unii regizori (inclusiv din competiţia Cannesului) apelează, oarecum compensatoriu, la formula “documentarului-ficţiune” sau la aceea a “reportajului-ficţiune” – ceea ce are mai puţin de-a face cu ceea ce se înţelege prin veritabilul “cinema de autor”...

 

O astfel de “ficţiune-documentară” a fost filmul chinez din competiţie, “24 City”. 24 City e numele unui complex de apartamente de lux, proiect imobiliar derulat pe locul unde s-a demolat o uzină; filmul e o suită de mărturii ale unor personaje, între nostalgie şi revoltă, despre tot ce a însemnat viaţa lor în China ultimei jumătăţi de secol. Tot la porţile documentarului (de animaţie) a bătut şi “Vals cu Bashir”, filmul israelianului Ari Folman, o incursiune posttraumatică în psihologia participanţilor la război (la unul din ele!, fie el războiul din Liban, de la începutul anilor ’80). Un film care – intuind opţiunile şi “activismul” lui Sean Penn – are mari şanse să-şi găsească un loc în palmares.

Tot în zona preciziei documentare, a faptelor, a mărturiilor, a filelor de dosar s-a înscris şi primul film italian din competiţie, “Gomorra”, de Matteo Garrone. După cartea de succes a unui tînăr ziarist, Roberto Saviano, care plăteşte scump investigaţiile lui despre Mafie, faptul că “a dat nume” şi că a dezvăluit adevăruri crude. Autorul a fost condamnat la moarte de Mafie, drept care nu se mai poate deplasa decît cu escortă, schimbă mereu locuinţele, trăieşte ca un evadat. Pînă şi la Cannes n-a avut dreptul să urce pe scara cu covor roşu de la palat, unde ar fi fost o ţintă prea uşoară. Filmul se detaşează programatic, de tot ceea ce ar însemna o “ima­gine folclorică a criminalităţii”. Aflăm, printre altele, că Mafia are la activ, în ultimii 30 de ani, peste 10.000 de morţi (nu numai în Italia), că organizaţia are o cifră de afaceri de circa 150 miliarde de euro pe an şi că “naşii” îşi extind şi îşi diversifică afacerile în toată lumea, inclusiv în Europa de Est, cu un dinamism de invidiat...

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.