Ciao, Federico!

Eugenia Vodă, România Literară, 28 Mai 2003
 

La ora apariţiei acestor rînduri, Festivalul de la Cannes s-a încheiat. La ora expedierii lor, el se află abia la jumătate; pînă acum, selecţia s-a dovedit una de substanţă; şi, conform unei tradiţii nescrise, lucrurile cele mai bune sînt programate în partea a doua. Totuşi, s-ar putea ca filmul pe care tocmai l-am văzut, azi, să marcheze punctul de vîrf al selecţiei. E vorba de DOGVILLE, al lui Lars Von Trier ; un film care ar merita să-l introducă pe cunoscutul cineast danez unul dintre puţinii cu adevărat mari cineaşti care mai lucrează în lume, la această oră în foarte selectul club al regizorilor cu două Palme d or la activ. Rămîne de văzut.

Oricum, despre DOGVILLE vom scrie în "sinteza festivalului" pe larg. Pe scurt - dar problema este că, la Cannes, constaţi cît adevăr conţine formula "Nu am timp să scriu scurt" -, pe scurt deci, DOGVILLE e filmul unei iniţieri (în umilinţă) şi a unei răzbunări (eliberatoare). Redusă la o ştire, povestea ar suna aşa: în anii ’30, o fată blondă, elegantă, misterioasă (Nicole Kidman, mai frumoasă decît oricînd) fuge de nişte urmăritori, şi ajunge într-un sătuc cu 15 locuitori, unde se ascunde; la început e paradisul: noua venită aduce fiecăruia o fărîmă de bine; apoi, treptat, ca în logica unui univers concentraţionar, relaţiile se degradează, oamenii devin fiare, fata devine, din înger, bătaia lor de joc, şi totul devine un infern, care trebuie ras de pe faţa pămîntului {i va fi ras. Acţiunea se petrece, teoretic, în Munţii Stîncoşi. Practic, ideea genială a regizorului (inspirată, după propria-i mărturisire, de teatrul brechtian) e de a filma totul într-un spaţiu abstract, convenţional, ca suprafaţa unei scene de teatru, pe care sînt desenate, cu cretă, o casă, o mină părăsită, locurile şi traseele de joc, şi chiar un cîine În final, cîinele desenat se transformă, pe ecran, într-unul adevărat, aşa cum, cale de 3 ore, cît durează filmul, tot ce era convenţie, distanţare, vid scenic capătă concreteţe, carne, fibră nervoasă, suflet. Deşi filmul are un "povestitor", o voce din off, şi e împărţit în 9 capitole, cu "sumarul"anunţat la începutul fiecăruia, deşi uneltele de lucru, aflate la vedere, sînt teatrul şi literatura Lars Von Trier transformă totul în cinema pur - un cinema ciudat, care cultivă o anumită "monstruozitate" stilistică, un cinema cvasi-hipnotic, care nu seamănă cu nimeni şi nimic decît cu autorul lui Autorul care, şi el, e un personaj în sine (un om cu o nebunie asumată, torturat de felurite fobii), un cineast care declară, într-un interviu: "Filmările nu-mi servesc decît ca să adun material. Nu creez decît la montaj"...

Exact aceeaşi senzaţie ( că filmul nu e de descoperit pe platou, că filmul adevărat se face în altă parte) am avut-o văzînd în festival un documentar, CIAO, FEDERICO, de Gideon Bachmann. Un tînăr (pe atunci, acum treizeci de ani) critic de cinema, profitînd de amiciţia lui Fellini, merge pe platoul de filmare şi înregistrează, insistent, totul. Vorba lui Fellini: "La ce foloseşte?"... Dacă vrem să aflăm ceva despre "misterul creaţiei", atunci, într-adevăr, nu foloseşte la nimic. Ceea ce vedem rămîne la suprafaţa lucrurilor, ba mai mult, exploatează zonele de pitoresc sau de vulgaritate în care se întîmplă să plonjeze un regizor, fie şi genial, la filmări. Nu degeaba Fellini, după ce a văzut materialul, nu i-a mai vorbit, amicului Bachmann, cale de şapte ani (informaţie furnizată cu orgoliu, la Cannes, în seara proiecţiei, de însuşi vinovatul autor al documentarului). Doar că, acum, cu trecerea timpului, imaginile care îl au în cadru pe Fellini, oricît de gratuite, sau de mărunte, sau de rizibile, au căpătat o greutate şi un sens şi un farmec în plus Pentru că, între timp, lucrurile au intrat în istorie. Iar imaginile au rămas vii.

Istoria filmului prin istoria festivalului, iată o veritabilă obsesie a actualei ediţii; de altfel, e şi primul an în care s-a înfiinţat şi funcţionează un "Departament de istorie" al Festivalului, care are de studiat un drum de peste o jumătate de secol. Aici ar fi de povestit (tot scurt) o mişcătoare seară omagială, în memoria lui Maurice Pialat şi Daniel Toscan du Plantier, care au murit la începutul lui 2003 (primul de tristeţe că nu mai filmează, al doilea de epuizare zicea Gilles Jacob, preşedintele Festivalului). Pialat, regizorul controversatului SOUS LE SOLEIL DE SATAN (produs de Daniel Toscan du Plantier) a cucerit Palme d’Or, în ’87 (ceea ce de atunci nu i s-a mai întîmplat nici unui film francez). Departamentul de istorie al festivalului furnizează imagini de la festivitatea de premiere de atunci, cu Catherine Deneuve înmînîndu-i trofeul lui Pialat, în huiduielile sălii. "Dacă voi nu mă iubiţi, nici eu nu vă iubesc", strigă regizorul spre sală, la microfon, negru de tristeţe... Acum, în 2003, pe scenă urcă Gerard Depardieu, actorul principal al filmului, cu acea Palme d’Or în braţe ("Mi-a dăruit-o Maurice, atunci ") şi de mînă cu un puşti de nici zece ani, fiul regizorului, căruia îi transmite premiul... Depardieu a vorbit despre cei doi prieteni, a încheiat, lumea aplaudă, dar el se întoarce din drum, ca să mai spună ceva, cu un glas de o infinită tristeţe: "Aş vrea să adaug că cei care nu ne iubeau atunci, ne iubesc acum"...

Aşa se scrie istoria.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.