Ce e amorul...

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 18 Mai 2009
 

CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ DE LA CANNES După câteva filme destul de derutante pe tema "amorului" din selecţia oficială a Cannesului, sub stindardul unei homosexualităţi disperate (cel chinez) sau sub semnul unui fantastic delirant (coreeanul), cu un călugăr bonom care, după ce se supune unui experiment medical, devine vajnic vampir, bea sânge şi face amor la căpătâiul muribunzilor (vorba unui comentator francez - Dracula, în Carpaţi, trebuie să se fi întors în mormânt!), după japonezul care iubeşte o păpuşă gonflabilă, iar păpuşa se umanizează, după toate aceste ciudăţenii care, cu siguranţă, plac şi ele cuiva, altfel nu s-ar face, în fine, am văzut în competiţie şi un film frumos (acesta e cuvântul), "Bright Star".

Autoarea e singura femeie care a câştigat Palme d'Or în istoria Cannes-ului, în 1993, cu "Pianul", neozeelandeza Jane Campion. Dacă juriului i-ar plăcea filmul până la a-i acorda un Palme d'Or, Jane Campion ar intra în clubul ultraselect al regizorilor care au câştigat de două ori Palme d'Or (Coppola, Kusturica, Bille August, Fraţii Dardenne)...

"Bright Star", "Steaua strălucitoare", e titlul unui poem de John Keats, marele poet englez care a murit de tuberculoză în 1821, la numai 25 de ani, glorios doar după moarte... Interpretul e un tânăr actor britanic, Ben Whishaw, care seamănă izbitor cu Cărtărescu la 20 de ani. Filmul ni-l prezintă în ultimii doi ani de viaţă, un tânăr chinuit de sărăcie, un poet care nu poate trăi din poezia lui, un om care ştie că nu are nimic de oferit fetei pe care o iubeşte decât nişte poeme şi nişte scrisori de dragoste (intrate în istorie drept "către Fanny").

Fanny e o tânără încântătoare (actriţa australiană Abbie Cornish), inteligentă, plină de umor şi de vitalitate, care, îndrăgostită de Keats, dar şi de poezia lui, trăieşte, la propriu, ceea ce scria el într-un poem: "Decât 50 de ani de viaţă banală cu cineva, prefer să trăiesc trei zile cu tine, să fim ca nişte fluturi care nu au de trăit decât trei zile de vară"...

Practic, filmul dilată cele "trei zile de vară", cale de doi ani, din perspectiva lui Fanny, ca "un lung prilej pentru durere"... Natură splendidă, plimbări pe lângă lacul codrilor albaştri, pajişti înflorite divin, săruturi caste. Regizoarea i-a văzut ca pe un cuplu de "Romeo şi Julieta"; Julieta arde fără rezerve, Romeo, bolnav şi lucid, scuipă sânge şi ştie că moartea e aproape.

În ultima noapte, noaptea despărţirii, înainte de plecarea lui Keats în însorita Italie, trimis de prieteni miloşi, replica Julietei e: "Sunt gata de orice", iar replica lui Romeo, care o respinge, întunecat, ştiind că pleacă pe un drum fără întoarcere: "Am o conştiinţă"...

Sigur că toate acestea povestite riscă să pară ridicole, dar aici poate fi descifrat chiar secretul filmului: el nu este numai un film despre poezie, este el însuşi poezie. În cinema, asta înseamnă vibraţia luminii şi misterul privirilor, o anumită combustie interioară, care uneori există, alteori nu.

Nu avem de-a face cu ceea ce se cheamă un film biografic, ci cu un film de dragoste, ca o baladă vizuală, care se dezvoltă "în strofe", până la finalul anunţat, în care vine vestea morţii lui Keats, iar Ea, brusc îmbătrânită, îşi taie părul, pe umeri pletele nu-i mai curg râu, se îmbracă în negru, se comportă ca văduva celui cu care n-a fost niciodată măritată. Un insert de final ne anunţă că "Fanny nu s-a despărţit toată viaţa de inelul primit de la Keats".

E de apreciat delicateţea regizoarei, care nu mai adaugă, pe ecran, ceea ce va adăuga proza vieţii: faptul că Fanny, până la urmă, după 12 ani, se va mărita, va avea doi copii şi va trăi 65 de ani. Din acest punct de vedere, noi am sta mult mai bine cu un scenariu despre Eminescu - Veronica Micle (propunere de distribuţie, Cannesul e contaminant, Marcel Iureş - Andreea Bibiri!). În sfârşit, să trecem, pentru că, la ora asta, la noi, unde ar fi producătorii interesaţi, dar şi capabili, să pună pe picioare un asemenea proiect?!

Cei cărora nu le-a plăcut filmul lui Jane Campion îi reproşează faptul că "te lasă de marmură", adică, se înţelege, te lasă rece! E adevărat, în sensul că, într-adevăr, nu e genul de film la care se plânge. Nu e un film romanţios, ci unul romantic. Nu e o melodramă, ci, apropiindu-se de poezie, are ceva din transparenţa, din muzicalitatea şi din abstracţiunea poeziei...

În orice caz, avea dreptate un critic italian când spunea că, în baia de filme de la Cannes, printre atâtea amoruri dezlănţuite mai mult sau mai puţin pervers, filmul lui Jane Campion - cu incandescenţa "nefăcutului", cu magnetismul dintre nişte trupuri perfect îmbrăcate - reprezintă singurul moment cu adevărat erotic din festival!

E amuzant, la Cannes, cât de diferite pot fi gusturile oamenilor de aceeaşi meserie, chemaţi să judece un film. În tabelele de sondaj, acelaşi film care unora le-a plăcut "la nebunie" (deci un desen cu o frunză aurie de palmier), altora nu le-a plăcut "deloc" (deci un desen cu un cap rotund şi o mimică dezumflată, cu colţurile buzelor în jos!). Rămâne de văzut ce "desen" o să aleagă juriul.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.