Cand oamenii sunt câini

Eugenia Vodă, Adevărul, 17 Mai 2016
 

Filmul românesc Câini - prezentat la Un Certain Regard, debutul în lungmetraj al regizorului Bogdan Mirică (38 de ani) te urmăreşte şi la multe ore după proiecţie, ceea ce e o performanţă aici, la Cannes, unde te asaltează mereu alte imagini, alte universuri, alte poveşti şi alte bătăi la porţile gloriei. De ce unele filme se decantează şi îţi rămîn în memorie, în timp ce altele dispar instantaneu, iată un mister la care nimeni nu poate avea un răspuns. Misterul artei. Din filmul lui Bogdan Mirică îţi rămîn, de pildă, imaginea unei labe de picior uman, în bocanc, tăiată în dreptul gleznei, o ciozvîrtă umană aşezată pe o farfurie şi studiată atent, cu (tot) tacîmul, de un poliţist de ţară, slab, rablagit, cu o tuse rău prevestitoare, jucat memorabil de Gheorghe Visu; sau imaginea unei ape de heleşteu deasupra căreia se ridică un cadavru mutilat, cadru la care închizi reflex ochii; sau imaginea cu ciocanul care face praf craniul unui şofer, din mers! Nu, nu e vorba de „un film românesc de actualitate” (deşi imaginile s-ar încadra perfect la priorităţile jurnalelor noastre de actualităţi, cu care televiziunile autohtone îşi cadorisesc zilnic publicul). Regizorul declară că şi-a dorit să facă nu „un film de autor”, ci un „film de gen”, adică unul dintre acele filme care ţin de „cultura populară”, şi la care marele public să poată merge interest strict de poveste, şi nu de numele regizorului. Genul ar fi acela al unui film poliţist „noir”, cu o picturalitate de western, plasat într-o lume a nimănui, undeva la graniţa României, spre Dunăre şi mare. Mai mult chiar decît imaginile violente, îţi rămîn în memorie întinderile nesfîrşite, galbene şi vălurite, de pămînt (imaginea unui artist, Daniel Butică), imaginea unor drumuri bătătorite în pustie, care parcă nu duc nicăieri... Aici, la marginea lumii, pe o căldură toridă, a venit un „nepot de la Bucureşti” (Dragoş Bucur), ca să preia şi să vîndă rapid moştenirea bunicului, o suprafaţă uriaşă, de 550 de hectare, cu acte în regulă. Găseşte o casă dărăpănată, păzită de un cîine lup rău, o căţea, pe care o cheamă, ni se spune, „Poliţia” (la care toată sala a izbucnit în rîs - pe orice meridian al globului e amuzant să se cheme un cîine Poliţia!). Lucrurile se complică brutal, nepotul realizează că bunicul fusese capul mafiei locale şi că acel teren era un vad obligatoriu pentru contrabandă, cu complicitatea tacită a minusculei poliţii din sat. Urmaşul bunicului la cîrma răului, cel care face legea şi fărădelegea locului, e jucat de Vlad Ivanov, ca un descendent – fermecător - al lui Cain, cu o bonomie rece, cu un paradoxal autism convivial! "Cîinii" din titlu, înţelegi văzînd filmul, sunt oamenii, care se sfîşie între ei...

Regizorul construieşte totul cu o siguranţă a liniei şi cu o economie de mijloace demne de un Cezanne (apropo, remarcaţi, cînd o să vedeţi filmul, mărul care e aşezat pe nişte dosare, ca să nu le ia vîntul, şi apoi, acelaşi măr - intact, după ce Doamna cu coasa a trecut -, în mîna unui poliţist înfometat, nehotărît dacă să mănînce sau nu corpul delict). Tot filmul, în austeritatea lui, e plin de fineţe şi de fineţuri, dialogul sună concentrat şi percutant, stofa filmului e una "clasică". Mai mult chiar decît fraţii Coen sau decît Nuri Bilge Ceylan, sau decît alţi cineaşti contemporani ai noştri, ceva din adn-ul filmului mi l-a evocat pe clasicul Victor Iliu! ("Iliu, who?!", ar putea exclama intrigat un cronicar transoceanic, care a semnat un excelent articol despre film, în Variety). Pentru mine rămîne o enigmă (promit să încerc să o rezolv) de unde au aceşti cronicari, de la cîteva reviste americane care apar zilnic pe timpul festivalului, TOATE numele actorilor şi ale personajelor aferente, cîtă vreme am remarcat că nici în catalogul festivalului, nici în caietul program al filmului, nu apar menţionaţi, în distribuţie, decît 3 (trei) actori! Deşi în film au roluri şi Teo Corban, şi Raluca Aprodu, şi Costel Caşcaval şi alţii! În acelaşi caiet program, e pentru prima oară cînd văd, la o "lista tehnică", montajul (de altfel ireproşabil, semnat Roxana Szel), trecut înaintea imaginii! Să fii selectat în cel mai mare festival de film al lumii şi să vii cu un program - chiar dacă pe hîrtie lucioasă - incomplet şi spălăcit, care abia se poate citi, şi în care ordinea celor trei actori e alta decît cea din catalogul festivalului, mi se pare ceva de neînţeles! (mai ales că regizorul-scenarist, Bogdan Mirică, are o experienţă de cîţiva ani buni în publicitate). În fine, mai bine un film bun cu un program prost, decît invers!

Tot la Un Certain Regard am mai văzut un film de debut, deci candidat la Camera d’or, ca şi Mirică, "Dansatoarea", în regia unei franţuzoaice cu nume italian, Stephanie Di Giusto. O biografie prea convenţională, a unei dansatoare de pe la 1900, Loie Fuller, venită din America să cucerească faima la Paris; o precursoare a "multimedialului" de azi, pe nedrept uitată, care a inventat un dans propriu, într-o rochie albă, strălucitoare, imensă (250 de metri de mătase!), cu falduri care se roteau ameţitor în jurul siluetei ei electrizate de o energie ca de boxer in ring, luminată de zeci de proiectoare şi de culori! Apoi apare silueta fragilă a unei dansatoare geniale chiar şi fără apelul la o rochie complicată, o dansatoare venită tot din America, Isadora Duncan, la început de carieră, căreia filmul îi face un portret dezavantajos, moral vorbind, anexîndu-i o perfidie de genul "Totul despre Eva", al lui Mankiewicz. Isadora Duncan, deşi mult mai tînără decît Loie Fuller, a atins alte vărfuri ale gloriei şi a sfîrşit, se ştie, într-un automobil decapotabil în mers, sugrumată de propria eşarfă, care s-a prins în spiţele unei roţi. Loie Fuller, care a iubit-o şi care s-a prăbuşit nervos cînd s-a văzut trădată de Isadora Duncan, i-a supravieţuit un an. Regizoarea a remarcat că "ironia soartei, amîndouă se odihnesc în acelaşi cimitir Pere Lachaise, la o distanţă de 100 de metri! Doar că la Fuller mormîntul e invadat de buruieni, pe cînd al Isadorei Duncan e întreţinut magnific. Injustiţia continuă..." O injustiţie pe care filmul şi-a propus să o repare. Motivul principal pentru care am ales să văd filmul a fost numele Lily-Rose Depp în distribuţie, în rolul blondei serafice care ştie prea bine ce vrea, Isadora Duncan la primii ei paşi de divă. Deşi are doar 16 ani, fata lui Johny Depp şi a Vanessei Paradis pare mult mai matură, e deja o actriţă adevărată, care a moştenit aerul de fragilitate al mamei, dar mai ales privirea tatălui!

Filmul de debut al franţuzoaicei a avut un buget de 8 milioane de euro, şi totuşi nu a reuşit să fie un "film de autor" în adevăratul înţeles al cuvîntului. Pe cînd filmul "de gen" al lui Mirică a fost făcut cu 800 de mii de euro, şi e un veritabil film de autor!

O dovadă în plus că, deşi toată lumea aleargă după ei, banii nu aduc fericirea, nici în cinema!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.