Callas contra Callas

Eugenia Vodă, România Literară, 12 Martie 2003
 

Zeffirelli n-a vrut să facă un film biografic despre Maria Callas, ci altceva; ca un regizor care a cunoscut-o bine pe "diva absolută" (cu care a lucrat, printre altele, Tosca), Zeffirelli ia "elementul Maria Callas" şi îl plasează într-o ecuaţie imaginară. Ce-ar fi fost dacă, spre deosebire de biografia reală, Maria Callas ar fi avut, înainte de a muri, o "revenire spectaculoasă"? Ce fel de revenire? În ce context, cu ce preţ, cu ce reacţii? Trebuie spus de la bun început că scenariul depăşeşte cu mult filmul propriu-zis; ficţiunea e nu numai cît se poate de credibilă, dar are şi calitatea de a "problematiza" din mers, cu alte cuvinte de a transforma acţiunea în suport pentru o întreagă filosofie, de viaţă şi de scenă - filosofia Mariei Callas...

Oricît de dezamăgitor ar fi filmul lui Zeffirelli - pentru că este! -, el are o mare calitate: indirect, o readuce pe Callas în actualitate; cu siguranţă, în preajma filmului va creşte volumul de vînzări de CD-uri cu vocea divină, şi se va amplifica sunetul memoriilor - confesiunilor - controverselor etc. legate de un personaj intrat în legendă încă din timpul vieţii. O viaţă chinuită, aşa cum a fost, şi încheiată la 53 de ani, după atîta glorie, în tonuri amare: "Am sentimentul că sînt inutilă, complet inutilă", spunea Callas, cu propriul ei glas (la radio), cu puţin timp înainte de a muri.

Cu prilejul filmului lui Zeffirelli, am citit o antologie a celor mai bune interviuri (sînt doar cîteva, pentru că avea oroare de presă), acordate de Maria Callas de-a lungul unei vieţi. Din toate reiese acelaşi stil de a aborda lucrurile, fără înflorituri, cu o francheţe vecină cu asprimea. "Unii se nasc complicaţi, cu darul de a complica totul; eu m-am născut simplă, cu darul de a simplifica", se auto-diagnostica Maria Callas, recunoscînd că darul de a simplifica, de a privi în faţă esenţialul crud, neameliorat de nuanţe, cere un anumit curaj. De aici şi curajul de a-şi simplifica viaţa la maximum, la 53 de ani; doar că "simplificarea la maximum a vieţii" poate să însemne şi moarte. Ceea ce a şi însemnat.

În viziunea Mariei Callas, "opera e un cîmp de bătălie, iar armele mele sînt vocea şi tehnica". Se vede, din acele interviuri, în ce măsură vocea era dublată de inteligenţă muzicală şi de o rigoare a muncii excepţională; "dacă vocea e un instrument de care nu poţi să abuzezi, în schimb muzica o lucrezi tot timpul, în cap, în suflet"... În ultimii ani ai vieţii ei, Callas şi-a pierdut vocea, vocea care-o făcuse celebră, dar nu şi vocea "din cap şi din suflet". E personajul care-l interesează pe Zeffirelli. Callas din filmul lui Zeffirelli are un cifru comun cu Tosca; iată, prin-

tr-o ciudată coincidenţă, ce spunea Maria Callas despre acest rol: "De-a lungul anilor m-a cuprins un fel de oboseală vis à vis de Tosca, şi nu mi-am regăsit interesul pentru ea decît re-lucrînd-o cu Zeffirelli; am încercat s-o umanizez, scoţîndu-i în evidenţă anxietatea, îndoielile faţă de ea însăşi; o văd ca pe o cîntăreaţă uşor trecută, care pierde gustul pentru meseria ei şi se teme că n-o să-l poată păstra pe bărbatul iubit"... Personajul lui Zeffirelli a pierdut deja bărbatul iubit (Onassis e mort, şi, deşi o trădase, fotografia lui tronează printre fantomele de onoare din apartamentul parizian al Divei), şi a pierdut şi gustul pentru viaţă; i-a mai rămas, într-o oarecare măsură, gustul pentru meserie, dar un gust imposibil, de vreme ce vocea plecase. "Să lăsăm tragediile pe scenă!", exclamă Callas într-un interviu. Doar că ea a fost, în felul ei, un personaj tragic.

Filmul are un scenariu inspirat, are actori mari, are o echipă de clasă şi avizată (în sensul că mulţi, de la operator pînă la machieur, au lucrat, odinioară, cu Maria Callas). Ar fi putut fi un film splendid. În schimb, e un film, vorba cîntecului, "banal à pleurer"! Mizanscena, decupajul, dirijarea actorilor, totul trădează nesiguranţă, sau soluţii la-ndemînă, sau, uneori, chiar prost gust (v. începutul şablonard, v. culoarea de "carte poştală ilustrată" în care e pus în pagină amorul celor doi artişti homosexuali). Dacă tot se face mare caz de costumele Chanel concepute de Lagerfeld pentru Callas Forever, să spunem că, în esenţă, e ca şi cînd filmul transformă ceva "haute couture" într-o confecţie confortabilă (mai mult sau mai puţin pentru midinete). E şi tiparul interpretării lui Fanny Ardant... "M-am apropiat de rol cu teama şi veneraţia cu care te apropii de un mit. Am pornit din afară, de la cum păşea, cum mişca braţele, cum rîdea"... Acest nivel i-a reuşit; "martori oculari" spun că asemănarea e uimitoare; totul e impecabil în interpretarea lui Fanny Ardant, doar că-i lipseşte tocmai grăuntele de nebunie, sîmburele secret, acea grandoare a sălbăticiei sau a ciudăţeniei, care diferenţiază o capodoperă de o copie edulcorată. Cît despre rafinatul Jeremy Irons, este pentru prima dată cînd reuşeşte performanţa să joace ca un actor prost !

Se ştie, după Medeea lui Pasolini (1970), Callas n-a mai revenit niciodată în faţa camerelor. A avut o veritabilă obsesie pentru "ce înseamnă să înveţi să joci în faţa unei camere". Zeffirelli îşi pune personajul - pe pretenţioasa, perfecţionista, veşnic nemulţumita Callas - să accepte să joace, în faţa camerelor, la peste 50 de ani, Carmen! Şi adăugînd imaginii vocea înregistrată cu decenii înainte. Ar fi fost mai verosimil, poate, cu Tosca. Pentru că, ceea ce pe scenă e posibil, pe ecran e pe muchie de cuţit; aparatul de filmat e nemilos, iar Callas, cu siguranţă, ar fi respins, "în viaţă", o asemenea propunere. Motivul verosimil ar fi fost că, în cinema, credibilitatea "fizică" e la fel de importantă ca vocea. Or, în film, personajul respinge proiectul pentru că nu i se pare "cinstit" să marieze interpretarea de acum cu vocea de pe vremuri! E discutabil! Pentru că magia cinematografului se hrăneşte tocmai din "falsul" montajului... Problema nu e că între voce şi trup e o distanţă de cîteva decenii, problema e de incompatibilitate a trupului cu personajul!

Avea dreptate Callas cînd spunea "muzica ajunge ca să explice totul.... Cine ştie să mă asculte, îmi înţelege inima, înţelege din ce şi cum sînt făcută"... La filmul lui Zeffirelli, ascultînd-o cîntînd, rămîi vrăjit în scaun, pînă la ultimele litere ale genericului de sfîrşit, şi-ai vrea să mai continue... Păcat. Callas Forever nu e atît filmul unei cîntăreţe, cît filmul unui regizor care şi-a pierdut vocea.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.