Bazarul cu iluzii

Eugenia Vodă, Jurnalul Naţional, 19 Mai 2010
 

• Corespondenţă de la Cannes

Woody Allen are 74 de ani şi e un maestru incontestabil al „nevrozei" (întoarsă pe toate feţele, de la comedie până la dramă, nevroza ca o com­po­nentă sine qua non a condiţiei uma­ne). Aşa că, la conferinţa de pre­să, îl asculţi ca pe un specialist în do­me­niu: „Am ajuns la 74 de ani şi nu sunt nici mai inteligent, nici mai în­ţe­lept, nici mai generos!" (totuşi, în materie de generozitate exa­ge­rea­ză: Woody cel de acum e, parcă, mai ge­neros decât cel dinainte, dovadă şi disponibilitatea crescută pentru con­fe­siune, la conferinţele de presă; sau, în iarnă, la New York, l-am ascultat cân­tând la clarinet, la barul Carlyle, şi am văzut cu câtă incredibilă ge­nerozitate se lăsa fotografiat, nonstop, de turiştii japonezi, pe muzica de jazz)...

Acum Woody povesteşte că are probleme cu spatele, cu vederea, cu memoria, „pe scurt, îmbătrânitul e o poveste urâtă, care nu are nimic ro­­mantic. Deci, dacă puteţi, evitaţi să îmbătrâniţi! Cât despre părerea mea despre moarte: sunt contra!"... Un guru comic, care concluzionează: „Viaţa e o experienţă coşmarescă". şi acum remediul: „Singurul mijloc să fii fericit este să te minţi pe tine însuţi. Trebuie să trăim în iluzie, altfel viaţa de­vine insuportabilă. Dar Nietzsche şi Freud au spus-o înaintea mea."... (apropo de Freud, a apărut în Franţa, la o editură de prestigiu cum e Grasset, o carte care a dezlănţuit pole­mici violente: „Crepusculul unui idol", de Michel Onfray, o demitizare a lui Freud, văzut ca un mitoman genial, pla­sat undeva între ştiinţă şi şarlatanie).

În consecinţă, viaţa pare prin definiţie mai suportabilă la Cannes decât în altă parte, tocmai pentru că aici, în timpul festivalului, eşti în Mecca iluziilor. De multiple feluri. Ţinând de lumea filmului (prezent ca artă, dar şi ca divertisment, ca pur mijloc de câştigat bani). Ţinând de lumea modei, cu toate feţele ei (la propriu şi la figurat). Ţinând de lumea presei (care întreţine iluzia şi o alimentează, inevitabil).

Cea mai preţioasă iluzie a unui critic la Cannes e că filmul care tocmai începe va fi o capodoperă! Dar e greu cu capodoperele, aşa că uneori eşti fericit şi dacă vezi „doar" filme foarte bune. Iar această ediţie, a 63-a, a venit cu o competiţie plină de filme foarte bune. Până acum, în ordinea preferinţelor, s-ar plasa francezul Amalric, cu „Turneul" (pentru că are nebunie!), britanicul Mike Leigh, cu „Another Year" (pentru că are cei mai buni actori din lume!), sud-coreeanul Im Sangsoo, cu „The Housemaid" (pentru că are o excentricitate originală, foarte „haute couture"!). O dezamăgire şi cel mai slab film de până acum a fost al japonezului Takeshi Kitano, în criză de inspiraţie cu „Ultragiul", un film de mafie, în care, non-stop, „se omoară unii pe alţii", fără pic de haz.

În schimb, o revelaţie a fost filmul african, pentru prima oară prezent în competiţie după 13 ani de absenţă (un cineast din Ciad, şcolit în Franţa, Mahamat-Saleh, cu „Omul care strigă", clasic şi emoţionant, despre relaţia dintre un tată şi un fiu, pe fundalul unui război civil).

Ca să ne întoarcem la Woody Allen, prezent în afară de concurs, cu „You will meet a tall dark stranger", în care unii confraţi au vă­zut exclusiv o comedie minoră, aş re­mar­ca doar că nu e, nici pe departe, cel mai slab film al lui Woody Allen. În plus, „cheia minoră" a unui mare ci­neast poate veni cu puncte de in­teres major! Biografii viitorului, ps­i­ha­­nalizându-l pe regizor via filmele lui, ar putea descoperi lucruri interesante în această comedie plină de far­mec (cu Antonio Banderas, Anthony Hopkins şi Naomi Watts), despre soluţii de supravieţuire la disperare, despre un divorţ, două, trei, despre ghicitul viitorului pentru echilibrarea prezentului, despre naivitate versus cinism, şi mai ales despre iluzia febrilă că niciodată nu e prea târziu să iei viaţa de la început...

Dar e asta o iluzie? Oricum, Woody o tratează ca pe un mare ade­văr!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.