Anul Caragiale: Franzela amară

Eugenia Vodă, România Literară, 15 Ianuarie 2003
 

Filmul documentar are, din multe puncte de vedere, o soartă ingrată, începînd cu naşterea (dificultatea "originară" în care se zbate, îndeobşte, autorul de film documentar - aceea de a găsi bani, deci un producător interesat) şi terminînd cu difuzarea (după ce a fost făcut cu mare chin, documentarul ajunge cu greu la public; şi televiziunile, şi sălile de cinema îi rezervă un statut de Cenuşăreasă). Iată de ce, în aceste condiţii, am perceput ca pe un veritabil eveniment lansarea, profesionistă, cu conferinţă de presă, a unui "nou documentar românesc", de Alexandru Solomon (cunoscut ca un talentat director de imagine şi documentarist), Franzela exilului, cu subtitlul "Caragiale la Berlin" (produs de Fundaţia Arte Vizuale). FAV a editat şi o casetă video cu filmul, pe coperta căreia citim: "În 1905, Ion Luca Caragiale se instala în Germania, cu intenţia de a-şi petrece acolo restul zilelor. Avea 52 de ani, era obosit de ofensele şi decepţiile suferite în ţară. După un secol, călătorim la Berlin pe urmele lui, încercînd să aflăm: cum a trăit Caragiale în exil?"

Cum a trăit Caragiale în exil - temă pe cît de seducătoare pe atît de dificilă; pentru că documentaristul are atît de puţine puncte de sprijin ca să pătrundă în miezul "trecutului mort"; între timp, pînă şi geografia locului s-a schimbat radical; Berlinul de acum o sută de ani, practic, nu mai există - peste el a trecut nu numai timpul, dar şi un război devastator. Aşa că, să porneşti pe urmele lui Caragiale la Berlin înseamnă să te înhami la un fel de "expediţie în necunoscut"! Cînd a împlinit 60 de ani, la Berlin, şi a fost invitat să vină în ţară, să fie sărbătorit, Caragiale a refuzat, spunînd, printre altele: "Fosilele sînt deopotrivă nesimţitoare şi la scuipări şi la adoraţiune"... Ca acei cercetători obligaţi să reconstituie imaginea dinozaurului pornind de la un oscior, Alexandru Solomon s-a aflat în situaţia celui care încearcă să reconstituie "fosila" pornind de la o "informaţie culturală" pe care o montează şi o prelucrează în stil propriu.

Un montaj destul de alambicat combină cele două "voci" ale filmului: vocea documentaristului de la începutul mileniului trei (o voce plasată undeva la intersecţia dintre emfază şi plictiseală) şi vocea lui Caragiale (cu inflexiunile blînd-sarcastice din timbrul lui Ştefan Iordache). Recunoscînd dificultatea demersului şi faptul că rezultatul, cinematografic vorbind, e unul absolut onorabil, nu pot să nu recunosc - ar fi o probă de ipocrizie pe care nenea Iancu ar detesta-o - senzaţia finală după vizionarea (şi revizionarea) filmului: senzaţia de "e puţin, stimabile", senzaţia de ţintă ratată.

Titlul filmului pleacă de la vorbele lui Caragiale despre "franzela exilului" (o franzelă, zice la un moment dat, "amară"). Văzînd filmul, impresia dominantă e aceea că "franzela" e mai mult a documentaristului decît a lui Caragiale; cu alte cuvinte, subtitlul mai aproape de adevăr al filmului ar fi fost nu "Caragiale la Berlin", ci "Alexandru Solomon la Berlin, pe urmele lui Caragiale". În principiu, există două căi majore de realizare a unui asemenea "documentar de investigaţie": fie calea obiectivă, seacă, ştiinţifică (să-i spunem de "tip Discovery"), burduşită de informaţii, cu ambiţii de exhaustivitate, fie calea unei subiectivităţi dezlănţuite revelator. Alexandru Solomon a ales o cale de mijloc, cînd şcolărească şi cuminte, cînd cultivînd "curajos" aluzia, ironia, giumbuşlucurile de autor. Uneori cu un real farmec. De pildă, la Berlin, regizorul descoperă o întreagă galerie de personaje contemporane care populează zona în care a trăit, cîndva, Caragiale, sau care au o tangenţă, fie şi absurdă - sau mai ales absurdă -, cu destinul lui Caragiale: o bibliotecară de la o bibliotecă berlineză numită, cîndva, în comunism, Caragiale, şi dotată cu un bust al autorului; primul director al acelei biblioteci, un bătrîn născut în 1899, dar încă lucid şi capabil să dea un lung interviu, o proprietară poloneză a unui magazin Second Hand, un muzician englez "mai ciudat" etc., etc. Toate aceste personaje au un halo memorabil, de personaje de ficţiune. Ele se ţin minte. E performanţa documentaristului că le-a descoperit. Doar că ele nu sînt "la cestiune"... Captivat de micile lui descoperiri şi de marele lor pitoresc, regizorul uită de ce a venit la Berlin şi se împotmoleşte în tot felul de detalii care au haz în sine, dar n-au legătură cu subiectul. De pildă, ce mă interesează pe mine, cel pornit să aflu cît mai multe despre "Caragiale la Berlin", că vînzătoarea de la Second Hand avea o mătuşă, Monique, care a locuit la Berlin pînă în '45, că ea s-a întors la Berlin în '87, dar că după o jumătate de an a venit şi mătuşa Monique, deşi avea 70 de ani ş.a.m.d. Sau că nenea Iancu, fotografiat pe covorul oriental, "seamănă cu Ozzy Osborne fumînd droguri"? Sau că cineva, în acel apartament, la 1901 (Caragiale avea să vină la 1905), dăduse un anunţ "caut bonă englezoaică"? Ce mă interesează toate astea?! Şi mai ales într-un film de numai 26 de minute! De fapt, 26 de minute în varianta video. Pentru că există şi o variantă pe peliculă, care, "din motive administrative" are numai zece minute. Indiferent de lungime, sentimentul e acelaşi: de patinaj la suprafaţa lucrurilor sau de proiect nedus pînă la capăt. Singura diferenţă care mi-a sărit în ochi între cele două variante ţine de traducere: n-am înţeles de ce, în varianta video statuia lui Caragiale "ne-a ieşit în întîmpinare", în timp ce, în varianta scurtă, acelaşi text nemţesc e tradus prin "statuia ne-a rînjit"... Poate, un bust, să rînjească? Mai ales cînd nu rînjeşte defel? Dacă rîndurile de faţă ar fi un pamflet, aş spune că ideea de "rînjet" poate fi asociată mai degrabă demersului cinematografic. Dar ele nefiind un pamflet, voi spune doar că viciul de fond al filmului ţine, probabil, de scenariu. Deşi invizibil, scenariul unui asemenea documentar e de o importanţă capitală. În ochii unor autori prea siguri de ei, probabil că noţiunea de "consultant de specialitate" e compromisă, ori încărcată de un balast peiorativ. N-am citit pe generic numele nici unui consultant. Regizorul n-a simţit nevoia să-şi asocieze un ochi critic de calitate, un "specialist în Caragiale". Probabil că, dacă acel consultant ar fi existat, selecţia elementelor ar fi fost alta, eşafodajul ar fi fost altul. Aşa cum se prezintă, filmul e un montaj de citate, unele interesante sau "bine găsite", dar atît. Nu întîmplător, cele mai bune momente ale filmului sînt cele în care cineastul mizează pe ceea ce se pricepe mai bine: pe imagine, pe ideea transmisă pur vizual (v. suprapunerea de "fotografii de epocă" şi imagini din Bucureştiul de azi, v. finalul, în care oameni şi maşini merg de-a-ndoaselea, totul merge de-a-ndoaselea, în jurul neclintitei statui a lui Caragiale...). Dar, e vechi păcatul şi nu Alexandru Solomon e primul vinovat! Din timpuri imemoriale, regizorul român a avut de multe ori impresia că scenariul nu e decît un accesoriu aleatoriu al exprimării propriei personalităţi; sau că, dacă a citit zece cărţi pe o temă (ceea ce e mult!) se cheamă că stăpîneşte subiectul!

In privința receptării: cred că privitorul avizat rămîne, după Franzela exilului, sur sa soif. Iar privitorul neavizat, să zicem un şcolar conştiincios, nu află prea multe: nu află, de fapt, "cum a trăit Caragiale la Berlin", cu cine era acolo, cu cine locuia, pe cine iubea, cum îşi petrecea ziua, ce a trăit, ce a scris, ce n-a reuşit să scrie, ce dimensiune nouă i-a adăugat operei lui, cum a murit, ce a constatat doctorul la autopsie etc... La conferinţa de presă, directorul FAV-ului, Vivi Drăgan Vasile spunea, în altă ordine de idei, că "Dl Caragiale ne face greutăţi şi astăzi"! Problema este că şi noi îi facem greutăţi domnului Caragiale!

În finalul filmului, ca un fel de "justificare" a rămînerii la suprafaţa lucrurilor, aflăm un citat din Caragiale: "Ah, iubeşte-mă, dar nu intra, mă rog frumos, ca într-un dulap de lemn, în sertarele unde se ascund măruntaiele mele. Căci asta, mă rog frumos, mă doare"... Citatul e cît se poate de adevărat, atunci cînd e vorba de un autor în viaţă. După aceea, nemurirea echivalează cu o anestezie generală, deci "scotocirea" nu numai că nu "doare", dar e chiar necesară. Sîntem datori să aflăm ce se ascunde "în măruntaie". Cu condiţia să fim în stare!

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.