American Beauty

Eugenia Vodă, România Literară, 1 Martie 2000
 

Spielberg a citit scenariul într-o sîmbătă şi i-a dat drumul fără să schimbe un cuvînt. Cu toate că scenaristul era un debutant! Debutant în cinema era şi regizorul, ba mai mult, el nici măcar nu era american! Din această situaţie cu "factori de risc" s-a născut un film excepţional ca American Beauty, dăruit de presa străină din Los Angeles cu cele mai importante (trei) Globuri de aur şi primit cu oarecare surprindere în Europa: cu toate că e produs de marile studiouri, el nu are nimic de made in Hollywood; cu toate că e marele favorit al viitoarelor Oscaruri, el nu prezintă acel grad de "comestibilitate" legat, îndeobşte, de oscarizare; cu toate că e un film al Americii, el exersează o fineţe analitică de tradiţie europeană. (În paranteză fie spus, ferească Dumnezeu să le vină americanilor ideea să facă ei "filme europene"; dacă europenii, atunci cînd au pastişat filmul american, au făcut-o fără prea mare succes, putem fi siguri că americanii, dacă şi-ar propune să arate ei lumii ce e acela un film european bun - ar reuşi!)

E bine cunoscut interesul americanilor faţă de tot ce înseamnă valoare; de astădată, comoara s-a numit Sam Mendes. Un tînăr britanic de 34 de ani, prestigios regizor de teatru, la Londra, unde a făcut o mulţime de spectacole de mare diversitate şi, mereu, de succes (de la music-hall-uri, pînă la scena lui Royal Shakespeare Company); Sam Mendes e şi regizorul spectacolului londonez Camera albastră, în care soţia (atît de) personală a lui Tom Cruise, starul american Nicole Kidman, apărea goală - ştire care a făcut, cu stăruinţă, ocolul globului. Or, se ştie cît de sensibili sînt americanii la asemenea mediatizări şi performanţe; drept care, cu inteligenţa lor omologată de a cumpăra inteligenţă, americanii l-au importat (sau închiriat), pentru o vreme, pe Sam Mendes.

Dacă în American Beauty descoperi motive deja exploatate în cinema-ul de peste ocean ("criza familiei", "criza cuplului", "criza de vîrstă"), ele capătă, de astă dată, o prospeţime şi o forţă expresivă uluitoare.

În scenariul generos al tînărului Alan Ball, în miezul unei poveşti specific americane, regizorul a intuit o aură de universalitate şi, poate, un secret resort cehovian: "Nu ştiam nimic despre viaţa americană -, zice regizorul englez. Dar m-am gîndit la Schlesinger, cu Macadam Cowboy, la Polanski, cu Rosemary's Baby şi Chinatown, la Peter Weir cu Truman Show - filme despre America făcute de străini. American Beauty nu vorbeşte decît indirect despre America. E un film despre două familii, despre fantasmele oamenilor maturi, despre izolare şi evadare... Am putut păstra o distanţă, pe care n-aş fi putut-o avea dacă aş fi făcut un film despre cartierele englezeşti pe care le cunosc prea bine"...

Regizorul invocă "distanţa", benefică în ordine artistică; e vorba de acea distanţă care te ajută să vezi mai bine... Nu întîmplător, formula publicitară aleasă pentru afişul original al filmului a fost tocmai: "...look closer", priveşte mai de aproape... Ce se vede privind "mai de aproape" această familie decorativă, instalată, prosper, în modul de viaţă american? Se vede, mai întîi, o teribilă platitudine a confortului absolut! Mercedesul, vila, peluza, bunăstarea, standing-ul - nu pot îndulci cu nimic gustul fad al zădărniciei. Existenţa închinată valorilor mediocre rămîne, iremediabil, falsă. "Mitul succesului" (al acestui tip de succes) nu e decît o gogoriţă!

Aşa cum există, în istoria artei a şaptea, "filme ale bătrîneţii" (antologicul Umberto D, de pildă), American Beauty va rămîne, printre altele, un titlu de referinţă al vîrstei de mijloc; criza din jurul vîrstei de 40 de ani; mezzo dell'camin perceput ca o sufocantă fundătură. Un bărbat de 42 de ani, cu viaţa aşezată pe nişte "şine care nu mai conduc nicăieri" (o căsnicie mortificată, o slujbă de întreţinere, o fiică, liceeană, înstrăinată şi necruţătoare) hotărăşte, într-o bună zi, să sară de pe acele şine, să deraieze, şi, dacă se poate - ei bine, se poate! - să se întoarcă din drum: să recupereze gustul tinereţii pierdute, să facă tot ce şi-a dorit odinioară şi n-a făcut, să-şi ia o maşină roşie, să vîndă hamburgeri, să fumeze "iarbă", să dea jos burta, să spună tot ce-i trece prin cap, să dea de pămînt cu "onorabilitatea", să se simtă bine, să se simtă liber, să se întoarcă în punctul de dinainte ca viaţa lui să se fi înecat în rutină... Bărbatul se întreabă - privindu-şi nevasta uscată, impecabilă şi artificială -, unde e făptura nebunatică de altădată, care urca dezbrăcată pe acoperiş, ca s-o vadă, în drumul lor, elicopterele de pază?... În unele rezumate ale subiectului, am citit că personajul cvadragenar "se îndrăgosteşte" sau "face o pasiune" pentru o colegă a fiicei lui. Fals! De fapt, parafrazînd ce spunea Bălcescu despre revoluţia de la 1848, fata nu e cauza ci ocazia răzvrătirii paterne. E un pretext. E un (iluzoriu) punct de sprijin pentru răsturnarea lumii. Drept care regizorul are ideea de a "vizualiza" fanteziile erotice ale personajului (care, ni se spune, de 14 ani se prostituează în publicitate) într-un stil ironic şi fastuos, cu o tuşă de sorginte "publicitară": o ploaie de petale de trandafiri (American Beauty e numele unui soi de trandafir), un pat de petale roşii, pe care stă întins trupul fetei, adolescentin şi sidefiu, în timp ce o voce suavă ar putea rosti: "...numai cu American Beauty!"...

Sam Mendes - faimos prin harul lui de a lucra cu actorii - se dovedeşte, de la prima încercare, un extraordinar regizor de film. Însuşi Kevin Spacey, - copleşitorul interpret principal şi, prin vocaţie, actor în primul rînd de teatru - a recunoscut că nu se aştepta "la imagini atît de frumoase"; cadrajele sînt discrete, camera se mişcă relativ puţin, şi totuşi, imaginile au o pregnanţă, o fosforescenţă emoţională ieşită din comun (priviţi, de pildă, imaginea soţiei, filmate din spate, cu mîinile îndepărtate, ca aripile unei păsări rănite, îmbrăţişînd, la sfîrşit, hainele bărbatului, aliniate pe umeraşe, în debara... Poţi să uiţi o asemenea imagine?). Apoi, rar am văzut un film cu o compoziţie "fragmentaristă" (aproape fiecare secvenţă e "rotundă" şi ar putea fi citată ca un mic film în sine!), dar cu o linie generală a construcţiei atît de plină de graţie.

Aflăm, de la începutul filmului, chiar din gura personajului principal, că "va muri" (e deja mort!). Suspensul va fi nu al tramei, ci al talentului de a vedea lucrurile mereu mai aproape... Cea mai surprinzătoare secvenţă va fi chiar finalul morţii anunţate, "murirea", amintirile fulgurante (mîinile bunicii!) şi înălţarea sufletului în văzduhul senin, deasupra şi departe de o viaţă trăită prosteşte... În "coperţile" filmului, aparatul de filmat zboară, şi el, o dată cu sufletul eliberat, deasupra cartierului, deasupra "vieţii" cu mărunţişurile, cu mizeriile, cu viciile, cu perversiunile ei, dar şi cu frumuseţea (care există, de vreme ce "există acest trandafir"!) şi cu eroismele ascunse în cel mai banal cotidian. Regizorul şi-a gîndit filmul între aceste coperţi, ca un "exerciţiu al memoriei" şi ca o "proiecţie a conştiinţei"...

Datorită regizorului, de bună seamă, toţi actorii joacă, impecabil, banalitatea expresivă. În ochii de cîine bătut ai lui Kevin Spacey se citeşte toată amărăciunea eşecului. Iar Annette Bening, cu feminitatea ei dezarticulată, exprimă perfect ceea ce se cheamă "dezorganizarea sufletului"...Toţi actorii sînt dirijaţi pe muchia dintre comedia pură şi drama intimistă (poate în preajma zonei de "rîs-plîns" cehovian?). Despre fiecare personaj secundar s-ar putea scrie pagini întregi; fiecare e unic şi reprezentativ, în felul lui; iar toate, împreună, evocă o întreagă "soţietate".

Violenţa, ura, cinismul, cruzimea se întrepătrund, în film, firesc, cu aspiraţia, cu mirajul, cu nostalgia "frumuseţii" şi a sufletului, ignorat, al acestei lumi. Personajul "băiatului cu camera video" filmează o pasăre moartă, o femeie îngheţată, fără adăpost, o pungă albă de plastic, umflată de vînt, "dansînd pentru tine" pe un trotuar pustiu, printre frunze ruginii, pe fundalul unui perete roşu ("E ca şi cum Dumnezeu s-ar uita, o clipă, la tine")...

American Beauty e un film provocator şi melancolic, care poate fi citit şi ca o modernă "comedie" cehoviană: traseul "omului care moare stupid, după o existenţă stupidă", plictisul răzbunat în vorbe, nostalgia evadării; o comedie a "urîtului vieţii", care nu vrea să demonstreze altceva decît că "Viaţa e frumoasă! (unchiule Sam!)"... Şi iată cum i-a fost dat unui regizor britanic să facă cel mai cehovian film american produs vreodată!

Sam Mendes - care, acum, montează şi o comedie muzicală la New York, Wise Guys - nu se sfieşte să declare: "Cînd toate astea o să se termine, mi-ar plăcea să mă întorc acasă"... Toate astea însemnînd, probabil, şi Oscarurile de la sfîrşitul lui martie. După douăzeci de ani de la cîştigătorul Ordinary People (Oameni obişnuiţi, debutul regizoral al lui Robert Redford), Oscarurile 2000 ar putea fi cucerite, din nou, de un film al oamenilor obişnuiţi. Dar ce oameni! Dar ce film! American Beauty * Regia: Sam Mendes * Scenariul Alan Ball * Cu: Kevin Spacey, Annette Bening, Thora Birch, Wes Bentley, Mena Suvari ş.a.

 
 
 


Copyright © 2009-2017 EugeniaVoda.ro. All rights reserved.